Justiția împotriva justiției

Asistăm de ceva vreme la un război al magistraților… Un război nu al magistraților cu nedreptatea, nu al magistraților cu infracționalitatea, ci al magistraților cu magistrații. Asta în măsura în care considerăm procurorul magistrat și nu un agent al puterii executive sau un avocat al Statului, așa cum ar fi normal sa fie.

Sunt vreo doi-trei ani de când, cel puțin la nivelul Iașiului, D.N.A.-ul s-a transformat într-un soi de instanță de control judiciar, un control judiciar exercitat uneori chiar anterior pronunțării unei hotărâri judecătorești, sau chiar anterior introducerii acțiunii. Un fel de „îndrumător” al activității instanțelor de judecată; numai că în acest caz nu avea de-a face cu decizii de îndrumare, ci cu dosare penale de îndrumare. Dosare penale pe care sunt trecute atât numele judecătorilor care au avut îndrăzneala de a pronunța hotărâri neconforme cu punctul de vedere al vreunui procuror zelos, cât și numele avocaților care au avut îndrăzneala să-și apere clienții împotriva autorităților centrale sau locale, chiar dacă mijloacele folosite nu au fost altele decât cele puse la dispoziție de Codul de procedură civilă. Aceste situații descalifică în mod clar procurorul ca și magistrat, calificându-l mai degrabă ca și avocat al Statului, un avocat care poate folosi mijloace mult mai puternice decân noi, cei care ne și asumăm calitatea de avocat. Mă refer aici la mandatul de reținere, la ordonanța de începere a urmăririi penale, la trimiterea în judecată și alte asemenea arme care pot discredita un om sau care îi pot distruge cariera.

Nu am putut să nu observ că, în ultimii doi-trei ani, înstanțele ieșene nu mai pronunță decât foarte rar hotărâri de admitere a acțiunilor având ca obiect uzucapiunea sau constatarea unui drept de proprietate asupra unui imobil. Nici nu e de mirare, având în vedere presiunile exercitate asupra magistraților care au avut nefericita inspirație de a admite asemenea acțiuni în trecut și asupra avocaților care au avut la fel de nefericita inspirație de promova sau a susține, în numele clienților lor, acțiuni din categoria menționată. Practic, în loc să cântărească probele și să își formeze astfel o opinie, pe care ulterior să o insereze în hotărârea pe care o pronunță, magistratul este nevoit să analizeze întâi care dintre modurile de soluționare a cauzei îi poate aduce mai puține neplăceri. Nu este greu de ghicit care va fi decizia în momentul în care omul din cealaltă parte a barei va avea două opțiuni: o soluție (corectă sau nu) în care crede, dar care poate da naștere la presiuni din partea D.N.A.-ului, și o altă soluție (corectă sau nu) în care nu crede, dar care este inofensivă pentru el.

Mă întreb, în acest context, câtă încredere mai putem avea în actul de justiție. Câtă încredere putem avea în soluțiile pronunțate de magistrați presați, unii chiar terorizați (indiferent dacă o recunosc sau nu), de spectrul pierderii carierei sau chiar al libertății?

Până unde va merge această presiune exercitată asupra actului de justiție de un organ special scăpat de sub orice control, care nu răspunde în fața nimănui pentru erorile sau abuzurile comise?

Cât timp va trebui să ne mai îndoim de corectitudinea hotărârilor judecătorești adoptate sub presiune? Fiindcă, la urma urmei, influențarea activității jurisdicționale prin asemenea presiuni este cel puțin la fel de nocivă ca și influențarea acestei activități prin acte de corupție. Tot o formă de corupere este și asta, doar că nu mai vorbim de coruperea prin diverse foloase, ci despre o corupere prin teroare.